Oglindă, oglinjoară

La o femeie mereu mi s-a părut important părul. Țin minte, copil fiind, cum toți se minunau de părul meu lung și frumos. La școală îl țineam mereu prins, aveam o fundă mare și albă, ca majoritatea fetițelor de altfel. Pe măsură ce am crescut, am început să îl aranjez în numeroase feluri, dar nu se așeza mereu așa cum îmi doream și când mă supăram pe el îl „amenințam” că îl tund, iar el parcă înțelegea ce spun și devenea (uneori) mai „ascultător”. Sigur că am cochetat de câteva ori cu ideea de a-l tunde mai scurt, poate un bob lung, sau chiar unul mai scurt, dar nu am avut niciodată suficient curaj pentru o schimbare majoră. Eram obișnuită să am părul lung și nu mi-am imaginat vreodată că într-o zi aș putea să îl am atât de scurt sau chiar să nu îl mai am deloc.

Îmi aduc aminte momentul în care mi s-a spus că e nevoie să fac chimioterapie, întrebările mi-au invadat mintea, dar două dintre ele mă nelinișteau mai tare: dacă în viitor voi putea avea copii și dacă părul îmi va fi afectat. Am avut nevoie de timp să accept că va trebui să îl tund și că în scurt timp... părul meu va deveni o amintire. După prima doză de chimioterapie m-am simțit extrem de slăbită, eram mereu obosită și asta m-a făcut sa dorm zi și noapte. Când mă trezeam, aveam senzația de baterii încărcate însă energia de care dispuneam se termina după câțiva pași. Oricât de mult mi-as fi dorit, realitatea este că nu reușeam să îmi îngrijesc părul așa cum avea nevoie, să îl spăl pe cât de des trebuia. Cred că de aici am reușit cumva să accept mai ușor această pierdere. Am înțeles că organismul folosește toate resursele pentru vindecare, iar eu trebuia să îi vin în ajutor.

După prima săptămână de chimioterapie m-am decis să îl tund, gândindu-mă că impactul emoțional va fi mai mic atunci când o să-l pierd și exact așa a fost. Am luat acel moment ca pe o provocare și o joacă. Un om cald și răbdător, m-a ajutat să îl tund și l-am tăiat așa cum nu am îndrăznit niciodată, cu breton, bob, mai scurt într-o parte, cu țepi... ne-am amuzat, dar am și înțeles atunci, că a avea părul scurt înseamnă că am să câștig energie și timp. După o vreme, părul a început să îmi cadă și am încercat să văd lucrurile în favoarea mea. Mi-am imaginat că fiecare fir care se desprinde e o celulă canceroasă care îmi părăsește corpul și că sunt tot mai aproape de vindecare. Ziua în care am rămas fără păr, am simțit-o ca pe o ușurare, în sfârșit nu mă mai mânca scalpul! Ușor, ușor, m-am simțit acceptată sau poate doar m-am acceptat eu. Ce m-a salvat în această perioadă a fost umorul, am făcut tot felul de glume pe seama cheliei și i-am invitat și pe ceilalți să o facă. Au fost cam timizi, puteau mai bine! De câteva luni părul a început să crească, ce bucurie! Am primit tot felul de complimente în această perioadă: „Ce cap frumos ai!”, „Ești frumoasă și așa!”, „Ce bine îți stă cu părul scurt!” și altele care recunosc că mă enervau tare. Era normal să fiu frumoasă în ochii celor care mă iubesc, dar adevărul este că eu nu mă simțeam așa. Evitam să mă privesc în oglindă pentru că nu mai zăream nici urmă de Andreea pe care obișnuiam să o întâlnesc acolo, iar când ochii o căutau nu vedeau decât un băiețel. Așa am început să fac un exercițiu cu mine. În acele momente îmi reaminteam toți pașii pe care i-am parcurs în tratamentul pentru cancer, iar apoi mă priveam din nou, îmi zâmbeam și îmi spuneam: Andreea, ești un om minunat! Știu că nu te simți confortabil cu părul scurt, dar este doar o perioadă. Ai văzut cât a crescut? Am înțeles atunci că este necesar să ne vorbim cu blândețe, să fim înțelegători cu noi, nu doar în momentele critice ale vieții, ci ori de câte ori este nevoie. Avem nevoie să ne oferim noi dragoste, în primul rând, apoi să primim de la ceilalți, altfel niciodată nu va fi suficient ce ni se oferă. Astăzi mă privesc cu drag și acceptare. Sunt eu, Andreea, indiferent de lungimea părului.